Piramida lui Keops, cea mai mare dintre cele trei piramide de la Ghizeh, ar putea dezvalui noi secrete. O echipa de cercetatori francezi afirma ca a localizat cu precizie intrarea in galeriile necunoscute, a caror existenta a fost doar presupusa si unde se banuieste ca ar exista alte morminte regale, informeaza AFP.

Galerii si camere ascunse

Cei doi arheologi, Jacques Bardot si Francine Darmon, s-au folosit de noi metode de investigatie pentru a incerca sa dezlege misterul piramidei si sa dejoace planurile de inselare a ochiului si mintii, concepute de arhitectii faraonului. “Toata lumea stie ca in piramida lui Keops mai exista si alte galerii si camere, dar nimeni nu a reusit pina in prezent sa le localizeze. Daca ar exista un mormint in interiorul piramidei, ar trebui sa putem sa determinam calea de acces cu o eroare de maximum o piatra”, a explicat Jacques Bardot.

Folosind tehnici de macrofotografie, cei doi arheologi au cercetat sute de metri de galerii frecventate de turisti ajungind la concluzia ca multe dintre imbinari sint false, ele fiind acoperite de constructorii antici cu mortar si gips. “Nici un arheolog nu si-a dat seama pina in prezent ca se afla in fata unui sistem de machiaj unic in istoria arheologiei egiptene”, a explicat Jacques Bardot.

Arhitectii faraonului au pacalit istoria

In a doua etapa, prin aceleasi proceduri macrofotografice si de imagine negativa, arheologii au stabilit ca anumite imbinari adevarate au fost tratate intr-un mod special. Ansamblul descoperirilor a permis localizarea pietrelor plasate pentru a inchide accesul la camere sau galerii secrete. Ca indiciu suplimentar, autorii au descoperit pe o piatra o mica hieroglifa destinata sa precizeze destinatia pietrei si pe care zidarul antic a uitat sa o sterga.

Arheologii francezi au mai ajuns la concluzia ca nisipul descoperit in timpul forajelor realizate de compania Electricité de France in 1987 in aceste galerii servea la izolarea fonica: odata umplute coridoarele cu nisip, era mult mai greu ca prin ciocanire sa poata fi deosebite zonele pline de cavitati.

Ipoteza trebuie verificata

In opinia arheologilor francezi, tot acest sistem de protectie era destinat mascarii accesului la un ansamblu de trei camere, situat in apropiere de camera faraonului, si unde se afla un al doilea mormint de rezerva, care ar putea adaposti chiar sarcofagul faraonului sau al mamei sale, Hétep-Eres sau ar putea fi goala. “Dar nu exista nici un motiv sa credem ca faraonul ar fi construit toate acestea pentru nimic”, estimeaza Jacques Bardot.

Deocamdata rezultatele acestor lucrari vor fi oficial prezentate autoritatilor egiptene si abia mai tirziu, dupa obtinerea autorizatiilor necesare, vor avea loc sapaturi franco-egiptene pentru verificarea acestui ansamblu de teorii.

Ca vechime, “Ganditorul” precede Piramida lui Keops (a carei constructie a inceput, se pare, in prima jumatate a mileniului III i.e.n.). Poate ca pe multi ii surprinde aceasta alaturare dintre o sculptura si un monument arhitectonic al altei civilizatii. Dar primul lucru care a atras atentia la “Ganditor” a fost lungimea anormal de mare a gatului acelui barbat meditativ. Raspunsul la intrebarea care ar fi putut fi talcul (daca exista unul) al acestui gat mai lung, se leaga de forma geometrica pe care o formeaza bratele, umerii si capul. Este vorba de un echilibru spatial de tip piramida cu baza patrata (unul din cele mai “stabile” si mai regulate poliedre, dupa forma cubica). Astfel, forma superioara a corpului barbatului pare conceputa dupa aceeasi “regula” (conceptie, viziune) dupa care a fost proeictata si Piramida lui Keops – pentru care egiptologii folosesc sintagma “geometrie sacra”. Practic, elementele superioare ale trupului “Ganditorului” reprezinta o mini-piramida, sau, mergand pana la capat pe firul acestei idei, o “mini-piramida a lui Keops”. Pentru a face o comparatie care tine mai mult de spiritualitatea celor doua opere, putem aminti ca Piramida lui Keops nu are “cap” (varf). De ce? Poliedrul conceput de vechii egipteni trebuia sa respecte religia politeista a acelor vremuri, care punea in fruntea panteonului zeul Soare (Ra). Razele luminoase, considerate a fi sapientale si fertilizatoare, trebuiau sa patrunda prin varf spre interior, pe directia unei anume camere secrete a Piramidei. Pe de alta parte, in sens opus, tot cu ajutorul razelor solare, sufletul faraonului urma sa urce pana la zeul Ra si sa revina pentru o probabila reincarnare. La “Ganditor”, varful piramidal este, in deplina normalitate morfologica, capul. Numai ca acesta are o dimensiune mai mica, pentru a se incadra perfect in forma piramidala si pentru ca mainile sa cuprinda tamplele si nu sa sprijine barbia (o alta varianta a echilibrului acelei pozitii).

Coincidenta? S-ar putea ca unii dintre cei ce citesc aceste randuri sa considere aceasta comparatie drept pura speculatie. Dar sa nu ne desconsideram stramosii si sa acceptam ca viziunea sculpturala a “artistului de la Hamangia” de acum sase milenii a fost similara celei a proiectantilor Piramidei lui Keops. Inca un argument in acest sens: numeroase statuete datand in mileniile IV-V-VI i.e.n., descoperite in Romania, au trasate pe tot corpul meridiane (linii_ intrerupte de puncet bizare. Specialistii au facut imediat o comparatie cu meridianele energiilor vitale omenesti si acupuntura – ambele conceptii despre metabolism apartinand vechilor chinezi. Este uluitor, dar se pare ca si in civiliaztiile stramosilor nostri existau aceste preocupari (cunostinte) medical-filosofice.

Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si face parte din complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului Cairo. Alaturi de Marea Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.

Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de punctele cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2’28″, cele de la V-E de 5’30″ si respectiv 2’30″.

Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al Rasid, califul arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca placata cu stralucitoare placi lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si forta de munca. Se spune ca intre placile invelisului piramidei nu putea fi introdusa nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul califului era sa descopere tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla incasabila si alte minuni despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi Strabon spunea ca pentru a intra in piramida trebuia sa:”ridica lespedea de pe partea laterala a piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care duce la mormant”, lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de munca asidua pana cand au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.

Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat labirint, care i-a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in camera mortuara. Unii cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea “corpul unui barbat acoperit cu o cuirasa de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe piept era asezata o sabie de o valoare inestimabila, iar in apropierea capului se gasea un rubin cat un ou de gaina”, iar altii ca ar fi continut doar”un cadavru descompus de timp”. Dar cei mai multi oameni de stiinta considera aceste afirmatii nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de efractie in jur, ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.

Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) – Khefren si Mykerinos – si-au construit piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai mici pentru sotii si cu morminte destinate marilor dregatori.

Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin structura interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera subterana. In piramida lui Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui Khefren serveste drept capela mortuara, la fel ca si in piramida lui Snefru (intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in jurul anului 2600 i.C. Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa a spatiului este tocmai Piramida lui Kheops.

Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica indoieli serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi monumente funerare inaltate deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja ramasitele pamantesti ale faraonului, pentru ca spiritul (corpul astral) – Ka – sa nu paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de inventivitate in gasirea unei solutii de inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa copieze modelul celei mai vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit macar culoarul catre camera mortuara.

Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat de ratiuni de securitate. Inca de la prima piramida – de tip mastaba – construita in jurul anului 2700 i.C. de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele de iesire erau orientate spre Steaua Polara

Ipoteza conform careia piramidele ar fi fost “observatoare astronomice perfectionate, cu temperatura constanta, create in camera mortuara”, nu sunt foarte reusite, locul neoferind lucruri cu adevarat interesante.

Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase. Mai ales ca, dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo muritorul ar fi putut lua cu el tot confortul posibil: servitorii (sub forma unor statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l serveasca pe raposat), obiecte uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.

Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in mormantul din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a descoperit o imensa cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior, facut in intregime din aur. Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse credinta in zei, existau numeroase conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni, mai bogati si mai puternici?

Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-au gasit ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe prezenta lor.

Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine care este din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.

In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data cineva, tot printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era acoperit pe jumatatede o placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o inscriptie araba care dovedea ca nu Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi scos prin usa pe jumatate zidita, si nici nu existau urme de efractie.

Egiptologul Zaharie Gonem, directorul santierului arheologic din Saqqara a descoperit in noiembrie 1953 o piramida noua, necunoscuta pana atunci, a unui faraon necunoscut. Pe drumul pana la camera mortuara s-au gasit o multime de obiecte de cult si podoabe, cara ar fi putut fi luate de jefuitorii de morminte care ar fi putut intra mai inainte in piramida, fapt ce a intarit speranta descoperirii unui mormant nejefuit. Dupa cartusul din jurul semnelor hieroglife parea sa fie vorba intr-adevar de un faraon: Sekemkhet. Culoarul principal se termina in fata unui zid intact, in spatele caruia a aparut camera mortuara cu “un splendid sarcofag alb din alabastru transparent, care stralucea ca soarele”, care la prima vedere parea un monolit. Pa acesta se mai vedeau inca resturi din “coroana de inmormantare”. Dar, la deschidere, s-a dovedit ca sarcofagul era gol.

Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica numeroase semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi egiptene. Desi credinta ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta lui Ka, faptul ca invelisul fizic, trupul, cu creierul, si organele interne depuse in “canope”, este descompus morfologic, inseamna ca nu poate exista nici Ka, trupul astral. Egiptologul ceh Lexa spune ca:”Afirmatia lui Herodot, potrivit careia spiritul – in credinta vechilor egipteni – traieste cata vreme cadravul ramane intact, este inexacta. Nu am gasit pana acum nici o referire in acest sens in vechile texte egiptene. Ca existenta spiritului nu depinde de starea trupului lipsit de viata, ne-o arata textul Pir.653…”

Dupa credinta vechilor egipteni, se putea ca spiritul sa fie insuflat, prin ritualuri magice, unei statui, ce ar fi reprezentat persoana defuncta. Dovada o gasim pe peretele de nord al piramidei lui Zoser, intr-o incapere de mici dimensiuni, “serdab”, unde se afla statuia faraonului. De ce atunci o piramida?

Sub piramida lui Zoser, in labirintul coridoarelor, se afla un basorelief ce-l reprezinta pe faraon alergand. Este vorba probabil de reprezentarea artistica a sarbatorii “seda”, initiata cu prilejul comemorarii jubiliare a 30 de ani de domnie a unei dinastii, prilej cu care fiecare faraon, dupa scurgerea “mandatului de functionare”, trebuie sa faca dovada conditiei sale fizice si a fertilitatii sale. In epoci mai vechi, faraonul care nu facea fata la probele respective era suprimat. In timpul lui Zoser se renuntase la acest obicei.

Desi cei care “sponsorizau” construirea piramidelor, erau preotii, tot ei erau cei carora le era supusa aprobarea construirii, si acceptau. De ce?

Pe masura ce Egiptul si istoria sa devin tot mai cunoscute, piramidele sunt considerate, pe rand: un “bilant de piatra” al succeselor curtezanei Rhodopis”, iubitii ei trebuind sa contribuie fiecare cu cate o piatra; ca monumente in memoria atragerii lui Sufis(Kheops) la dreapta credinta (idee venita pustnicului Syncellus in secolul 8); ca hambare de cereale ale biblicului Iosef; ca monument al victoriei tribului hicsosilor asupra Egiptului; ca o previziune cifrata a viitorului lumii; ca sculpturi de proportii desavarsite; ca observatoare astronomice.

Pornind de la constatarea ca erau mai multe piramide decat faraoni-domnitori in perioada construirii acestor monumente, fizicianul englez Kurt Mendelsohn apreciaza ca motivele trebuie sa fi fost de ordin economic. Prin construirea continua s-au evitat crizele economice, framantarile sociale, si eventual, participarea la o lucrare comuna, unifica si centralizeaza triburile.

S-a ajuns mai apoi la intrebarea daca mumificarea nu avea ca scop conservarea unor tesuturi, intr-o anumita stare care sa permita clonarea acestei culturi de tesuturi pe un individ, in primul rand faraonul. Dupa ce s-a dat publicitatii stirea, mai putin demna de incredere, dupa care biologii de la Universitatea din Oklahoma ar fi descoperit in luna martie a anului 1963, la mumia printesei egiptene Mene, celule epiteliale capabile de a fi revitalizate.

Ritualurile de inmormantare ale tuturor popoarelor, totusi, nu urmaresc si nu incearca sa asigure defunctului o viata fizica viitoare, ci dimpotriva, vor sa previna revenirea lui, orice forma ar fi imbracat ea. Cu atat mai putin o dinastie domnitoare al carei urmas abia asteapta sa ajunga pe tron.

Interpretarea autorului arab Abdul Ali Masudi atribuie actiunea de construire a piramidelor regelui Surid, caruia astrologii i-ar fi destainuit taina unei proorociri asupra viitorului sumbru al lumii. Astfel el a dat ordin sa se ridice piramidele, adaposturi rezistente chiar si incazul impactului cu stele cazatoare. Ca in tainite ascunse ar fi depozitate: tezaurul vechii intelepciuni egiptene, al aritmeticii si geometriei, astrologiei si medicinii, instrumente din otel inoxidabil, sticla flexibila, licoarea nemuririi si otravuri groaznice, a fost o urmare fireasca a evolutiei ipotezei.

Tocmai in scopul descoperirii acestor tainite au fost amplasate sub piramida lui Kheops calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce inlocuiau intr-o anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea tridimensionala a interiorului piramidei.

Sectiunea prin Marea piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse incaperile din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati: interiorul ei destinat – dupa pareri unanime – a adaposti trupul faraonului mort, sau macar a simula acest lucru, demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau construite pentru a servi unor oameni vii.

Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele mai spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa constructorilor. In plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor simplu care respectand schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece exact pe sub centrul bazei si de aici, urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea Piramida prezinta un mecanism foarte complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare adancime, sub baza piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea inaltimii. Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea, si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel s-a adoptat ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul piramidei din motive pur tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea. Ludvik Soucek sustine ca din contra acestea ar fi ridicat probleme pe care o piramida compacta nu le-ar fi pus.

Astfel ca afirmatia lui Masudi poate contine si un graunte de adevar – poate ca piramida ar fi trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar explica si amplasarea pirmidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.

Constructii asemanatoare mai sunt in imprejurimile Egiptului si in zona Marii Mediterane, dand nastere unei ipoteze conform careia ar fi aparut in urma socului provocat in trecut de o catastrofa a carei recidiva ameninta ca sabia lui Damocles.

Se mai vehiculeaza ideea conform careia coridorul de acces in Marea Piramida are un unghi de inclinatie astfel incat sa se orienteze spre Alfa Dragonis, fapt care ar fi putut sa se intample sau in 3400 i.C. sau in 2100 i.C., ambele date fiind departe de anii domniei dinastiei a patra. Problema deschisa (daca intr-adevar orientarea era dupa Alfa Dragonis).

Despre piramide s-au emis si ipoteze mai simpliste, si poate de aceea mai adevarate. Se afirma ca acestea precizeaza pentru prima oara în istoria agriculturii aparitia unor norme, “legiferari”, bazate pe o îndelungata practica agricola, obligatorii pentru intreaga populatie: “In ziua in care locuitorii din Delta Nilului vedeau in timpul pranzului ca fata de nord a piramidei este umbrita, insemna ca se putea incepe semanatul. Fenomenul se petrecea la 14 octombrie, data care si astazi determina in Egipt inceputul muncilor campului” (dupa lucrarea arhitectilor Georgeta si Traian Chitulescu: “Sapte monumente celebre”).

In aprilie 1977 la congresul de astronomie de la Acapulco profesorul J.J.Hurtak a prezentat pentru prima oara in public 2 imagini senzationale, facand parte din setul trimis de sonda spatiala americana Mariner 9, inca din 1972, dar uitate. Obtinute la un interval de 6 luni, sub unghiuri diferite dovedeau ca pe solul martian se afla un ansamblu de 4 piramide tetraedrice, cu fetele si muchiile regulate, identice ca aspect cu piramida lui Kheops, insa de 10 ori mai mari. Langa ele, un chip uman urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m. inaltime, care priveste spre cer cu un zambet prietenesc.

Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant. In 1976 statia automata Viking-Orbiter a fotografiat “complexul piramide-sfinx” sub un unghi diferit si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca fotografiile reprezinta “indicii serioase privind prezenta unor vechi civilizatii martiene”

Articol primit prin e-mail de la Radu Sarbu, caruia vreau sa-i multumesc si pe aceasta cale!

O contribuţie de o relativă originalitate au adus perşii şi în artă.

Arta persană este în cea mai măsură de import, o artă în care sunt amalgamate concepţii, stiluri, motive şi tehnici extrapersane, – o artă compozită. În ansamblul culturii persane arta deţinea un rol secundar. Situat între două lumi, a Orientului şi a Occidentului, menţinându-se în contact permanent cu arii diferite de cultură, vechi şi originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare, fără să reuşească (în general vorbind) să le şi contopească, să le reelaboreze într-o sinteză de reală şi valoroasă originalitate.

Sub acest raport contribuţia persană mai de relief este limitată la domeniul arhitecturii.

Dar în această arhitectură lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – în afara mormintelor regale săpate în stâncă. Templele lipsesc, pentru că vechii perşi considerau că zeului aparţinându-i toată lumea nu trebuie să fie închis în cadrul unor clădiri. Se mulţumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era întreţinut permanent focul sacru, în apropierea căruia se afla altarul considerat adevărat, cel pe care se oficiau sacrificiile.

Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru construcţia lor se aduceau din alte ţări materialele şi meşterii, în special din Egipt, India şi Grecia. Primii regi ai Persiei îşi construiseră drept palate nişte locuinţe din lemn de cedru şi de chiparos, cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai târziu, palatele regale au fost construite pe o esplanadă înălţată la 6 m şi chiar până la 15 m, lungă de circa 500 m şi largă de 300 m.

Monumentul prin excelenţă al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înălţat pe o terasă rectangulară (clădită din blocuri mari de piatră) având laturile de 530 m şi 330 m. Arhitectura era babiloniană, cu curţi interioare şi cu lungi coridoare în exterior unde soldaţii gărzii făceau de pază. Partea principală a clădirii o constituia sala tronului, pătrată, cu latura de 43,5 m, al cărei plafon din lemn de cedru era susţinut de coloane zvelte şi canelate – înalte de 20 m şi cu un diametru de 1,6 m, – în număr de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care îl deţinea coloana deosebea arhitectura persană de cea asiriană, din care s-a inspirat; căci în arhitectura asiriană coloana rămânea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element funcţional.

Dar modelul adevărat şi evident al palatelor persane pare a fi fost dat de sălile hipostile egiptene, în speţă de cele din Teba. Originale însă, caracteristic persane sunt capitelurile coloanelor, – reprezentând partea anterioară a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în poziţia de spate la spate şi în genunchi, tauri care susţineau în spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – şi provenind din zona culturală mesopotamiană – sunt şi scările monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu coloşi animalieri fantastici sau reali păzind intrările. Scara de acces a palatului din Persepolis – largă de 7 m şi cu 106 trepte – ducea la o a doua terasă, terasa propileelor şi a “sălii celor o sută de coloane” (înalte de 20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.

În epoca Arsacizilor apare în arhitectura persană o noutate care va dura în Iran până azi: bolta în leagăn, imensă ca dimensiuni, deschizându-se pe faţada clădirii. Mai târziu, arhitectura sassanidă se va caracteriza prin masivitate şi prin folosirea cupolei.

În mai mică măsură aparţin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Faţada grotelor artificiale este în aşa fel cioplită în stâncă încât să se scrie într-o suprafaţă de forma unei cruci greceşti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul şi o cameră funerară. Încăperile sunt lipsite de orice element ornamental. Întreaga atenţie este acordată exteriorului: cele patru coloane de la intrare susţin o cornişă deasupra căreia basoreliefurile desfăşurate în două zone suprapuse îl reprezintă pe regele defunct înconjurat de supuşi şi binecuvântat de Ahura Mazda, în faţa altarului pe care arde focul sacru.

Sculptura

Arta persană este o apoteoză a monarhiei. Basorelieful, în special, este conceput şi realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absolută şi persoana monarhului. Apare şi aici modelul asirian; cu deosebirea că linia veşmintelor, a drapajului, este mai delicată decât în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de mişcări, este sensibil mai redusă decât în basorelieful asirian. Artistul persan urmărea să pună în evidenţă nobleţea concepţiei şi să creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptaţi de el sunt de un realism şi de o forţă mai reduse decât ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripaţi impun mai puţin din sălbatica lor forţă animalică decât cei din reprezentările artistice asiriene, – în schimb au mai multă eleganţă şi armonie a formelor. Cu toate acestea, deşi este mai calmă, mai lipsită de forţă, de dinamism şi de varietate, arta epocii ahemenide rămâne mult debitoare celei asiriene.

Întâlnim în basoreliefurile persane aceleaşi motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi şiruri de soldaţi din suita regelui (celebră este “friza arcaşilor” din palatul regal de la Suza, aflată azi la Louvre), de supuşi aducând tributul, de prizonieri de război, de lei, de animale fantastice, – de obicei tauri înaripaţi cu cap de om. Apoi, regele luptând cu un taur sălbatic, regele ucigând un monstru, regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supuşilor săi…Totul lasă până la urmă o impresie de răceală şi de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi atitudine. Dar, privite cu atenţie, se observă că sculptorul a realizat, totuşi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în port, în încălţăminte, în obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amănunte indicau şi locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeaşi, chiar dacă atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleaşi).

Regele însuşi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoraţie în faţa unui altar al focului sacru; sau ucigând lei, tauri ori monştri fantastici; sau stând pe tron, într-o mână ţinând sceptrul, în cealaltă o floare, iar în spate un servitor ţinându-i deschisă umbrela. Un singur scop urmăreşte artistul persan: preamărirea regelui şi a regalităţii.

Perşii au introdus în sculptură un motiv nou: al zeului-călăreţ omorând o fiară, de pildă un crocodil. Motivul acesta urma să simbolizeze lupta dintre Bine şi Rău. Dar şi acest simbol fusese schiţat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeiţei Tiamat.

Arta figurativă persană nu manifestă un interes adevărat pentru aspectele vieţii reale. Scenele n-au nici un fond de natură, nici o indicaţie în aşa fel determinată încât să poată fi localizate. Artistul reprezintă excelent animalele (dar nu şi dinamismul unei scene de vânătoare). În schimb figurile umane (niciodată figuri feminine decât la o dată târzie, foarte rar şi numai în artele secundare, de exemplu în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poză convenţională şi având o expresie impasibilă. Convenţiile domină: persoana regelui este figurată în dimensiuni disproporţionate în raport cu cei din jurul său, personajele nu sunt grupate, ci într-un mod regulat aliniate. Compoziţia ansamblului respectă o simetrie rigidă, predomină absolut caracterul simbolic şi stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixează asupra unui singur moment; nu procedează ca artistul roman care “narează”, care redă simultan o sumă de momente, o continuitate, o relaţie între episoade.

Literatura

În literatură – domeniu în care Persia islamică îşi va aduce marea contribuţie la tezaurul culturii universale, – prima capodoperă este Avesta. Este cartea sacră a străvechilor perşi, atribuită însă lui Zoroastru, – datând din epoca ahemenidă, dar redactată sub sassanizi. Cuprindea iniţial 21 de cărţi, din care au rămas una singură completă, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variată: texte liturgice, cuvântările lui Zarathustra, texte teologice, de legislaţie, de morală, rugăciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profeţie asupra sfârşitului lumii, precum şi 21 de psalmi. Pe lângă importanţa sa documentară, fundamentală pentru religia, cultura şi civilizaţia persană antică, Avesta are şi o valoare literară, tocmai prin aceşti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.

Reacţia naţională persană care a caracterizat perioada sassanidă a determinat şi o reluare entuziastă a vechilor tradiţii epice populare. Din această epocă datează numeroase povestiri, din care însă au rămas numai două. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) narează un episod din timpul unui război în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în luptă; moartea lui va fi răzbunată de fiul său. A doua (scrisă către anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardaşir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorică, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu graţioase elemente de fantezie. Ambele naraţiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor.

După invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficială a administraţiei, cultului şi literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor şi a oamenilor de ştiinţă. La ţară, însă, poporul a continuat să compună în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au păstrat asemenea texte datând din secolele VII şi VIII.

Renaşterea literaturii naţionale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Aceştia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, ştiinţific şi literar. S-a început acum să se traducă în limba persană cronici, mărturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV – texte care nu ni s-au păstrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetică a întregului trecut legendar şi istoric al perşilor.

Genul epic a fost cultivat şi de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupă Cele şapte chipuri, povestea nefericită de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evocă romanul cavaleresc european medieval, având însă o profunzime de gândire, un simţ al socialului şi o fundamentare psihologică superioară. Nu lipseşte din opera lui Nezami nici nota mistică (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatată până în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetător şi unul din cei mai de prestigiu oameni de ştiinţă ai Orientului medieval (strălucit matematician, astronom, fizician, medic şi filosof, autor a numeroase opere ştiinţifice scrise în limba arabă).

Printre marii poeţi persani se numără şi Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al păturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe şi Grădina cu flori. Mai celebră, ultima este o suită de poeme în proză ritmată în care sunt enunţate aforisme, precepte morale, sfaturi practice şi de conduită, precum şi consideraţii morale – ceea ce transformă această capodoperă şi într-o oglindire a vieţii epocii – asupra oamenilor şi stărilor de lucru din jurul său.

Deşi a fost un timp poet de curte, totuşi în poezia lui Hafez nu se întâlneşte obişnuitul ton preaplecat şi laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a aparţine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa abundă în momente de scepticism religios, de erezie şi chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruţă pe preoţi, pe predicatori, pe bigoţi, ironizând sau satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia şi minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fără însă a ajunge până la nihilismul şi la scepticismul acestuia.

Întreaga viaţă şi civilizaţie persană era structurată în funcţie de poziţia proeminentă a aristocraţiei. Societatea era împărţită în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasă în alta de era – cu extrem de rare excepţii – imposibilă. Aceste clase erau: a preoţilor, a militarilor, a funcţionarilor şi a poporului. În interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, în clasa funcţionarilor erau incluşi şi scribii, şi astrologii, şi poeţii de curte; în rândul poporului intrau nu numai ţăranii, ci şi negustorii şi meşteşugarii. În acest sistem nu erau consideraţi şi sclavii de război (sclavia rezultată din vânzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut nici un rol important în viaţa economică.

Clasa preoţilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea funcţia sa spirituală, ci şi de o mare influenţă în viaţa socială şi economică; o influenţă cu atât mai mare cu cât ea dispunea de considerabile proprietăţi imobiliare şi de venituri provenite din donaţii, precum şi dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar, celor “care păcătuiseră”. Preoţii erau organizaţi într-o ierarhie precisă şi complexă, conducându-se după legile lor proprii, şi deci formând un fel de stat în stat. Prin poziţia sa socială şi puterea sa economică, prin atitudinea, atribuţiile şi întreaga sa activitate, clerul – care în epoca ahemenidă a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politică centralizată.

Clasa conducătorilor militari şi clasa înalţilor funcţionari ai statului proveneau din rândurile aristocraţiei. În sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau “cele şapte familii”. Nobilii mari proprietari de pământuri se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Într-un timp ajunseseră chiar să fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenţa lor era împărţită între războaie, vânătoare, banchete şi plăcerile haremului. Cu timpul – în epoca sassanidă – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de şah şi pentru diferite jocuri cu mingea; totodată însă cultivau şi poezia, muzica şi chiar ştiinţele. Marii nobili, latifundiari, trăiau în capitală, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietăţile ei. În ce priveşte mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de “căpeteniile satelor”. Toţi nobilii însă, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.

Ţăranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supuşi numeroaselor corvezi şi plăţii dijmelor. De asemenea servituţi erau scutiţi numai cei o jumătate de milion de locuitori din provincia Fars, consideraţi perşii “puri”. Ţăranii erau legaţi de pământurile pe care trăiau, putând fi vânduţi unor noi proprietari odată cu moşiile pe care trăiau şi lucrau. Printre celelalte sevituţi, ţăranii aveau şi obligaţia de a presta serviciul militar în timp de război, ca pedestraşi; ei trebuiau să-şi procure singuri echipamentul şi armamentul, fără să primească nici o soldă şi nici o altă recompensă. Populaţia modestă a oraşelor (de exemplu, meşteşugarii şi negustorii) era mai avantajată: plătea doar taxele personale, asemenea ţăranului, în schimb era scutită de a presta serviciul militar.

Într-o vreme – în epoca sassanidă – statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementând condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, – şi diferenţiate în funcţie de vârstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar şi centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice).

În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. În contextul istoriei antichităţii, ideea monarhiei de mandat şi de drept divin nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că îndatorirea regelui este să iubească adevărul şi dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor şi să-l protejeze pe cel slab şi asuprit. Aceste prescripţii – asupra cărora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit – se găseau formulate şi în doctrina regalităţii Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sunt exprimate cu atâta claritate şi într-un mod atât de stăruitor ca în declaraţiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea şi am urât minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am răsplătit” – afirmă cu mândrie într-o inscripţie Darius. De asemenea, monarhul persan ţinea să fie considerat şi trebuia să apară în ochii supuşilor săi ca un model de luptător. “M-am dovedit a fi cel mai bun călăreţ şi cel mai bun arcaş; am fost cel mai iscusit dintre toţi vânătorii; orice lucru eram în stare să-l fac cel mai bine” – spunea acelaşi Darius.

Spre a-şi spori şi mai mult în ochii supuşilor lumina supremei sale demnităţi, dându-i totodată şi o aură de mister, regele ţinea să rămână cât mai inaccesibil. Trăia închis în palatele sale, nevăzut nici chiar de înalţii demnitari ai curţii – decât în ocazii excepţionale. Se în schimb de muzicanţi, care erau foarte stimaţi, luau parte la ceremonii şi îl însoţeau pe rege la vânătoare. Vânătoarea era plăcerea aleasă a regilor persani; vânătoarea în parcuri închise în care erau ţinuţi tigri, o specie mai mică de lei, apoi mistreţi şi urşi, onagri şi gazele, struţi şi păuni.