Afla despre trecut!

Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune pentru a desemna cele “doua” vieti, respectiv ankh, care inseamna “viata”. Pentru egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil. Mortii erau “poporul Apusului”, Imentiu.

In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi, foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.

a.Conceptia despre suflet

In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportand o serie de “suflete” care, in sine, nu erau decat aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare dintre aceste “suflete” sau subdiviziuni avea o denumire proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta “sufletul” propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o “putere”, ca o “capacitate” a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor cercetatori, un fel de “dublu”, de “chip invizibil” al omului, iar dupa altii o reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.

b. Destinul sufletului dupa moarte

Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita “chircita”, punand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. “Locul de veci” al mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.

In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.

Versiunea eshatologica predominanta, insa, in tot Egiptul a fost cea osiriana. Potrivit acesteia, regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se reinnoieste in fiecare an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata, si a defunctului transformat in Osiris. Astfel, intr-un text din sarcofage se spune: “Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris … Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar”. Dupa cum Osiris, dupa moartea sa, a fost declarat drept si a primit demnitatea sa de rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct este “justificat”, “indreptat”, iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris si primeste epitetul de “justificat”: “Tu esti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre cei aflati la Apus (respectiv Osiris). Impartaseste-te din puterea lui, primeste coroana lui.”

Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de conditii mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor lui Irau era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai inalte decat omul si dand roade mai bogate.

Imparatia mortilor apare, insa, plasata in lumea subpamanteana, strabatuta de Soare in timpul noptii. Aici persista tot felul de primejdii, iar scopul textelor din Cartea mortilor este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct sa le evite sau sa le biruiasca. Exista drumuri gresite, care trebuie evitate, exista ape care trebuie traversate cu ajutorul unui ghid, exista monstri ingrozitori, care pot fi biruiti cu ajutorul unor formule magice. In acelasi timp, cel decedat trebuie sa cunoasca, de pilda, numele monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau sa se identifice cu o divinitate puternica sau alta, pentru a iesi biruitor. Este, deci, evident faptul ca aici conceptiile si practicile magice joaca un rol deosebit. Luata in sens strict, chiar si judecata lui Osiris face parte dintre aceste pericole. In fata tribunalului lui Osiris si a celor 42 de judecatori ai sai, defunctul trebuia sa-si sustina cauza, sa faca acea “confesiune negativa”, sa-si dovedeasca nevinovatia, pentru ca altfel era devorat indata de judecatori, de monstru sau era obligat sa se intoarca pe pamant la o viata mizerabila, intrupandu-se chiar in animale necurate.

c. Rituri de inmormantare

Eshatologia atat de bogata a vechilor egipteni avea un corespondent pe masura in ceea ce priveste riturile de inmormantare. In perioada preistorica, vechii egipteni isi ingropau mortii intr-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizatie inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile in pozitie “chircita”, cadavrul fiind culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu capul spre sud si cu fata spre apus. In anumite cazuri, trupul defunctului era taiat in bucati si capul asezat deoparte, pentru ca mortul sa nu devina periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De retinut este faptul ca in acea perioada inca nu exista practica mumificarii.

Insa, incepand chiar din perioada Regatului Vechi, a inceput sa se practice tehnica mumificarii sau imbalsamarii cadavrelor, care avea sa devina in mod treptat o adevarata arta. Acest procedeu demonstreaza, in primul rand, faptul ca vechii egipteni considerau absolut necesara conservarea trupului. In viziunea lor, viata viitoare nu era decat o continuare a celei de pe pamant, ea fiind, de asemenea, legata de trup. Insusi Osiris, asa cum s-a vazut, n-a putut invia, inainte ca trupul sau sa fi fost reconstituit din partile taiate si imprastiate in urma luptei cu Seth.

Pregatirea mumiei incepea cu extragerea creierului si a viscerelor care, impregnate cu parfumuri, se pastrau in patru urne. In locul inimii sau, uneori, chiar pe mumie in dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al invierii si reinnoirii, din argila sau dintr-o piatra dura, avand gravata o formula magica ce pleda in favoarea raposatului, atunci cand acesta va ajunge in fata tribunalului lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse rasinoase si aromate; in continuare, i se reconstituia forma cu paie sau cu tampoane de stofa, dupa care era tinut timp de 70 de zile intr-o solutie de carbonat de sodiu si, in fine, infasurat – dupa spalare – in foarte multe panze de in imbibate intr-un ulei aromat. In mainile mortului si intre benzile mumiei erau asezate texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor care il ajuta sa invinga dificultatile calatoriei in lumea cealalta si sa poata raspunde cum trebuie in fata judecatii lui Osiris. In cele din urma, mumia era inchisa intr-un sicriu de lemn de forma trupului. Acest sicriu era pictat in interior cu figuri si scene simbolice in culori, avand si un text religios-funerar in hieroglife, iar in exterior era pictat cu portretul celui decedat.

Tot la fel, mormintele in care erau asezate mumiile dispuneau de o serie de desene si picturi pe peretii lor, incercand sa-l redea pe defunct si pe viitoarea sa familie, inconjurati de slujitori si animale domestice. Probabil ca toate aceste reprezentari vroiau sa creeze pentru cel decedat o atmosfera de viata si ambianta similare celor de pe pamant.

In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul de a aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau metal, care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un substitut aal trupului celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar fi fost bine conservata, servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in mormant pentru defunct. Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta dupa moarte nu este decat o continuare a vietii actuale presupunea faptul ca orice activitate, orice munca necesara in viata de pe pamant ramanea, de asemenea, absolut necesara si in imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit, semanat si recoltat pe mai departe si acolo, animalele trebuie ingrijite, iar hrana pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogati aveau nevoie si in imparatia mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in capitolul 6 din Cartea mortilor exista un loc in care un defunct constrange o asemenea figurina, numita uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa lucreze in locul sau.

Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De retinut, intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera, atingea fata si gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta ar redobandi puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un animal, inainte de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.

d. Mormintele

Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, “locul de veci” pentru oamenii simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo sacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi timpuri infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru, purtand astazi denumirea araba de mastaba.

Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormantului, se afla o capela in care se celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru ofrande; alaturi era o stela pictata sau gravata, in dosul careia se afla “coridorul”, zidit, continand statuile defunctului. Acesta comunica – prin statuile care il reprezentau – cu familia sa care, prin niste fierastruici mici, ii aduceau ofrande si fumul de tamaie. Capela era decorata cu scene pictate sau sculptate in basorelief, reprezentand diferite activitati din viata care, pe cale magica, il mentineau pe cel raposat “in viata”. Mastabele erau grupate, regulat, in jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea avea si alte incaperi, comunicand intre ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai evoluat de morminte, aparut in timpul dinastiei a III-a, il reprezenta piramida in trepte, care aminteste – ca aspect – de ziguratul babilonian sau de piramidele in trepte ale aztecilor si mayasilor. Primul mormant de acest fel a fost construit de vizirul si arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la Sakkara. Aceasta piramida, reprezentand o suprapunere in diferite etape peste o mastaba patrata, are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare de 109 m si 121 m, iar inaltimea de 61 m.

In timpul dinastiei urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh, inaltate pentru a adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops, Khefren si Mykerinos, dupa ortografia greceasca, Hufu, Hafra si Menkaura, dupa denumirea egipteana. Piramida construita de Kheops si considerata una dintre “cele sapte minuni ale lumii antice” are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui Khefren de 136 m si cea a lui Mykerinos de numai 62 m. constructia acestor monumente presupune eforturi si o imaginatie incredibile. De pilda, gigantica opera de constructie a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp in care, asa cum consemneaza Herodot in Istoriile sale, “au muncit fara intrerupere cate o suta de mii de oameni”. Blocurile de piatra – unele de 20 de tone – au fost aduse la mari distante, pe tavalugi, pe sanii trase pe nisip sau intre doua barci; ridicate cu ajutorul parghiilor si a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe si planuri inclinate, ele erau inaltate pe terase succesive de pamant si caramida, terase inlaturate apoi, dupa terminarea constructiei.

Incepand cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de morminte incepusera sa opereze intr-un mod din ce in ce mai ingrijorator, faraonii au adoptat tipul de mormant complet subteran, cu mai multe incaperi, sapate in pereti de stanca, in asa numita Vale a Regilor, la vest de orasul Teba. Aceste sapaturi erau foarte adanci, trecand de 100 de metri, si aveau peretii decorati cu diferite scene si texte ce prezentau viata regelui defunct in lumea de dincolo. In aceasta perioada, templele funerare erau construite departe de aceste morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile funerare.

Familia

Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi, chiar ceremonioşi.

Regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei erau în multe privinţe la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se menţinuse, fireşte, şi în Persia poligamia – dar de consideraţie şi de drepturile de stăpână a casei se bucura numai una din soţii, numită “privilegiata”. În familia regală şi în familiile nobililor căsătoriile între frate şi sora erau – ca în Egipt – frecvente. Căsătoria se contracta prin plata unei suma de bani părinţilor logodnice. Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale şi să dispună liber de ele; putea să conducă treburile soţului în numele lui; putea să circule în public cu faţa neacoperită de văl. De aceste libertăţi se bucurau mai mult femeile sărace. Femeile din rândurile aristocraţiei duceau o viaţă în izolare, puteau ieşi numai cu faţa acoperită, nu aveau voie să se întâlnească în public cu bărbaţi, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relaţii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explică de ce niciodată femeile nu erau reprezentate nici în arta plastică, nici menţionate în inscripţii.

Se păstra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soţul deceda fără să fi avut copii de sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată. Dacă însă soţul rămânea văduv fără să aibă băieţi (care totdeauna erau preferaţi fetelor), ruda lui mai apropiată lua în căsătorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul şi deci moştenitorul văduvului după ce acesta deceda. Dacă soţul deceda fără să fi avut o fată, cu o parte din moştenirea lui se înzestra – se “cumpăra” – o fată pentru a o mărita cu o rudă apropiată a defunctului. Dacă tatăl deceda şi copiii lui nu ajunseseră încă la vârsta maturităţii, aceştia erau puşi în tutela văduvei. Respectarea întocmai a acestor uzanţe era sever controlată de preoţi. Aceştia procedau la împărţirea moştenirii (modalităţile partajului erau foarte complicate); iar dacă defunctul nu lăsase nici o avere, preoţii erau cei care se îngrijeau de funerarii şi de soarta orfanilor săi minori.

Naşterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie. Părinţilor li se aduceau daruri; chiar regele făcea în fiecare an daruri părinţilor cu mulţi copii. Dacă se dovedea că copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din moştenirea ce îi revenea de drept de la tatăl său îi rămânea mamei. De educaţia copilului se ocupa mama; iar de la vârsta de cinci până la şapte ani, tatăl. Apoi copiii (celor bogaţi) urmau şcoala, care era ţinută de preoţi fie în incinta templelor, fie la locuinţa lor. În aceste şcoli studiile durau până la vârsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învăţau scrierea cuneiformă, învăţau legendele şi tradiţiile referitoare la zeii şi la eroii iranieni căpătau noţiuni de religie, de medicină şi de drept; în fine, erau iniţiaţi în treburile publice şi în practicile cancelariei regale.

Educaţia astfel dirijată urmărea în principal să le asigure tinerilor pregătirea necesară în vederea viitoarelor funcţii administrative sau militare care îi aşteptau. Iar pentru a-l obişnui pe tânăr cu viaţa grea a soldatului, exerciţiile şi instrucţia la care erau supuşi erau foarte dure: tinerii executau lucrări agricole istovitoare, făceau marşuri lungi pe arşiţă şi pe ger, călăreau pe cai nărăvaşi, erau alimentaţi foarte prost; sau erau puşi să treacă înot un fluviu, cu tot echipamentul şi armamentul personal. Grecii admirau educaţia dată tinerilor persani, despre care Herodot (simplificând însă lucrurile) spune: “Tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul”.

Viaţa cotidiană

Locuinţele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din cărămidă nearsă, de argilă amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogaţi îşi puteau permite să aibă case din cărămidă arsă (combustibilul fiind foarte rar). Acoperişul era din bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogaţilor erau construite în jurul unei curţi interioare, în care se afla instalată şi o cadă mare pentru apă menajeră. Nobilii imitaseră casele greceşti, adăugându-le un atriu deschis, susţinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pământul bătut se întindeau covoare de obicei ţesute în casă.

De dimensiuni modeste erau şi cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. În schimb cornişele uşilor şi ale ferestrelor erau din marmură, pereţii erau tencuiţi şi zugrăviţi în verde; iar vesela era de o bogăţie şi de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de nici o altă ţară. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prăzii însuma – printre alte comori – pahare de aur masiv în greutate totală de 2.216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre preţioase, cântăreau 1.697 kg!

Aristocraţii şi bogătaşii perşi erau renumiţi pentru eleganţa ostentativă şi fastul excesiv pe care îl afişau în îmbrăcăminte şi bijuterii. Nobilii purtau părul lung şi îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanţuri de aur şi brăţări de argint. Deosebit de luxoasă era îmbrăcămintea celor zece mii de ostaşi din corpul “nemuritorilor”: splendide veşminte de brocart, tunici cu mâneci largi şi garnisite cu pietre semipreţioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioară a lăncilor a nouă mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lăncile celorlalţi o mie (deci ale ofiţerilor) era din aur masiv.

Acelaşi gust şi fast se notează şi în obiceiurile, tradiţiile şi la serbările perşilor.

Sărbătoarea religioasă dedicată zeului soarelui Mithra – sărbătoarea oficială cea mai importantă – era şi sărbătoarea Anului Nou. Cu această ocazie regele organiza şi prezida sacrificii şi ceremonii solemne; după care participa la banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre şi de dezlănţuite beţii. La această sărbătoare perşii obişnuiau să-şi facă daruri unii altora, în familii se aranjau ospeţe, servitorii căpătau haine noi, soldaţii primeau o soldă în plus, supuşii aduceau şi ei daruri satrapilor şi nobililor; la sfârşitul ospeţelor grandioase la curte, regele dăruia săracilor cantităţi de mâncare şi de băutură rămase neconsumate.

Sărbătoarea cu caracter laic cea mai importantă era seara de ajun a Anului Nou, când familiile şi prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care şi-o puteau permite. În alte ocazii, când sărbătoreau o veste bună sau un eveniment familial fericit, perşii obişnuiau să iasă şi să împrăştie pe străzi ramuri de mirt. În schimb, în ocazii triste (o înfrângere militară, sau la moartea unui rege) îşi rădeau părul şi barba, îşi sfâşiau veşmintele, iar cailor le tăiau coama.

     Se stie ca, inaintea primei dinastii din Ur, Sumerul isi atribuia mii de ani de civilizatie neintrerupta. Listele regale scrise candva in Babilon enumerau 10 regi inainte de Potop si 19 dinastii de la Potop pana la sfarsitul celei de a treia dinastii din Ur. Dupa alta lista, 8 regi antediluvieni ar fi domnit in total 241200 de ani sau 456000 ani, calculele facandu-se in sars sau cicluri de 360 de ani. Pe pamantul de langa Eufrat sumerienii intemeiaza orase ca Ur, Umma, Nippur, Lagas pe care lupte sangeroase pentru suprematie le-au macinat lent. Stramosii lor, scria Beroses in Babilon prin secolul III sau IV i.e.n., veneau dintr-o rasa de monstri, jumatate oameni, jumatate pesti, iesiti din Golful Persic si care au adus e pamant civilizatia. Pastori si agricultori, sumerienii au inventat sistemul de irigatii pentru a smulge pamantul din ghearele secetei si a-l face sa produca mai mult. Comercianti abili, si-au construit cu inteligenta bunastarea. Inceputul mileniului III i.e.n. ii gaseste cu temple impunatoare ce dominau viata oraselor. Aici erau adorati, in sanctuarele impodobite cu mozaicuri policrome, Inanna (Zeita Urukului) si Dumuzi sau Tammuz, iubitul ei divin, pastorul zeificat. Institutiile administrative, legislatia (abundenta “codicelor” de legi o dovedeste), arta – fusesera deja inventate. ca si scrisul pe placute de lut. Dupa 2800 i.e.n. templele iau forme gigantice. Ele isi ridica terasele in forma piramidala a ziguratului pana la inaltimi ametitoare. Apar cilindrii-pecete pentru a consemna si pecetlui tranzactiile comerciale. Viata comerciala a Sumerului isi intinsese ramificatiile pana in Egipt si India. Casele – patrulatere cu doua etaje – aveau dubla functie de locuinta si de cavou. Viii “locuiau” deci laolalta cu defunctii, poate dintr-un sentiment de compasiune. Dupa moarte omul trecea pentru sumerieni intr-o cumplita lume subpamanteana a tenebrelor si pulberii. Totusi, misterul eternei reintoarceri, al perpetuei deveniri, incarnat de povestea perechii mitice Inanna-Dumuzi crea o ciudata dualitate in sufletul sumerianului ingrozit de “casa pulberii” (groaza pe care nimic nu a sugerat-o mai profund decat celebrul Ghilgames) dar traind si aspiratia renasterii. Fara a avea un sens metafizic, moartea putea capata un inteles initiatic, asa cum s-a presuspus dupa descoperirea Cimitirului regilor din Ur, datat 3500 i.e.n., unde, numarul mare de persoane ingropate intr-un fast incredibil laolalta cu defunctul, a facut posibila ipoteza “casatoriei mistice”.

Iar viata, de o imensa tristete si lipsa de speranta, era guvernata de sfera zeilor organizati in adevarate triade – si de aceea a demonilor. Oamenii, executanti ai vointei divine, traiau intr-un politeism naturistic completat de artele magice destinate sa-i potoleasca pe demoni. Arta, expresie a colectivitatii, este inca anonima si statica – scrie Sabatino Moscati in “Vechi imperii ale Orientului” deoarece ca si in lumea egipteana aici este foarte greu sa intrevedem liniile unei evolutii, estompate pe de alta parte si de timpul imens care ne desparte. Epopeea lui Ghilgames, ecou al literaturii sumeriene, contine totusi o pecete personala – aceea a destinului ce se povesteste pe sine insusi, a unui ipotetic Ghilgames, personaj si autor totodata.

Sumerienii – autorii civilizatiei cu orizontul cel mai practicist din vechime – au fost creatorii unei arte “cerebrale”, “intelegand prin aceasta prevalenta gandirii asupra impresiei”. Decaderea Sumerului a concis cu momentul cel mai fertil al artei sale, cand se scriu opere istorice, cosmogonii, imnuri, texte epice prelucrate ulterior de tot Prientul. O putere vecina ridicata amenintator profita de luptele dintre orasele sumeriene si de epuizarea Sumerului in urma navalirilor succesive. Hammurabi, regele Babilonului, Il cucereste iar fiul acestuia, dupa ce distruge Ur-ul, il va scoate din istorie.

« Previous entries Next entries »