Primul obicetiv il constituie, in jurul anului 60 i.e.n., inlaturarea suprematiei celtice din reg. Dunarii Mijlocii. Amploarea si vigoarea acestui efort militar, precum si succesul sau gasesc ecou si in izvoarele istorice care consemneaza completa nimicire a triburilor celtilor boii aflati sub conducerea lui Critasiros, precum si a celor taurisci; in urma acestei victorii, hotarele apusane ale Regatului dac sunt fixate pe Dunarea Mijlocie si Muntii Slovaciei. Infrangerea ulterioara a scordiscilor, triburi celtice din zona de varsare a Tisei in Dunare, aduce siguranta frontierei de sud-vest a Daciei si deschide perspectiva organziarii de incursiuni in sudul Dunarii, in Macedonia si Illyria, creind premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista pe linia Muntilor Balcanici. In anii 55-48, atentia lui Burebista se indreapta spre rasarit, unde, dupa infrangerea lui Mithradates VI Eupator, regele Pontului, Roma reusise temporar, in urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus, din anii 72/71, sa-si extinda autoritatea aspura oraselor grecesti vest-pontice. Triburile bastarnilor si sarmantilor de la est de Dacia si din regiunile nord-pontice sunt infrante, Burebista impunand apoi autoritatea statului dac coloniilor grecesti de pe litoralul septentrional si apusean al Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, si pana la Apollonia, situata pe tarmul golfului Burgas in Tracia. Orase care s-au opus, precum Olbia, Histria si Mesambria, sunt asediate si luate cu asalt, suferind grave distrugeri si fiind obligate sa accepte apoi garnizoane dacice. Burebista ajunge astfel “stapanul tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare”, devenind “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum il numeste o inscriptie greaca contemporana. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni in razboiul civil dintre Caesar si Pompei din statul roman, trimitand in preajma bataliei de la Pharsalos (48), la cel din urma, ca sol, pe Acornion din Dionysopolis. Infrangerea si moartea lui Pompeius Magnus fac ca oferta de alianta a lui Burebista sa nu se materializeze. Victorios in razboiul civil, Caesar pregatea, se pare, o campanie indreptata impotriva rivalului sau din Carpati. Dupa asasinarea lui Caesar in Forumul din Roma, are loc si disparitia violenta a lui Burebista, victima probabil a unui complot al aristocratiei separatiste. Statul intemeiat de el se destrama initial in 4, apoi in 5 parti, intr-una dintre acestea mentinandu-se la putere Deceneu.

Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid.

La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici.

La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul.

Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei.

Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal.

La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa.

In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic.

Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii.

Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide.

Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Dintr-o intamplare fericita,el devine quaestor.In anul 108 a.Chr, il insoteste pe Caius Marius in Africa,unde participa la razboiul impotriva lui Iugurtha,regele Numidiei.Aici dovedeste calitati militare de exceptie,fiind un comandant rece,siret si foarte indraznet,Caius Marius fiind incantat de calitatile acelui tanar de 30 de ani.

Lucius Cornelius Sulla parcurge cursus honorum nu din ambitii politice sau militare,ci din orgoliul sau de aristocrat sarac,dornic de o imbogatre rapida.

Intra in conflict cu Caius Marius pentru comanda armatelor impotriva lui Mithriades IV,regele Pontului,pentru ca Mithriades trecuse in Grecia,asediata si cucereste mai intai Atena,lasand-o prada soldatilor sai:”Nu se stie cata lume a ucis,dar sangele a curs siroaie”,spunea Plutarh.Caius Marius dorea sa conduca aceasta campanie pentru ca il atrageau speranta prazii de razboi,simpatia de care se bucura in randul soldatilor,dorinta de glorie.Sulla,revoltat de manevrele lui Marius,mai ales ca senatul isi aratase inrentia de a-i acorda lui conducerea acestui razboi din Asia,isi rascoala trupele si porneste asupra Romei.

Nu se mai vazuse o asemenea indrazneala ca un general sa porneasca un mars asupra patriei inca din timpul lui Coriolanus.Caius Marius se ascunde,iar Lucius Sulla pune stapanire pe Roma.La inceputul anului 87 a.Chr.,incepe campania lui Marius din Asia:el confisca bunurile,anuleaza legile si abroga hotararile lui Sulla.

In anul 83 a.Chr.,Sulla se intoarce din Asia cu circa 16000 de corabii si 40000 de oameni,imbogatit de pe urma prazilor de razboi obtinute de le Mithridates,pe care l-a silit sa incheie pacea de la Dardanos,si de pe urma jefuirii templelor grecesti.

In 82 a.Chr.,Sulla porneste impotriva Romei,care,paradoxal,il primeste triummfal.

Lucius Cornelius Sulla tine din scurt senatul si-i domoleste pe cavaleri, proscriind aproximativ 1600 dintre ei;da pe mana gloatei cinstea, bunurile si viata lor.

Este numit dictator fara investitura consulara,fara vot senatorial, cu un imperium exceptional.Lucius Sulla acorda cetatenie romana sclavilor celor proscrisi si astfel apar 10000 de cetateni romani servili si cu pofte nemasurate.Acestia vor deveni delatori si ucigasi platiti,pentru suma de 12000 de dinari,timp de 6 luni.

Consecintele proscriptiilor lui Sulla si ale regimului acestuia au fost dezastruoase pentru romani:ruineaza cavalerii,instituie curti martiale, priveaza tribunii de dreptul de veto,desfiinteaza functia de cenzor, Italia ramane fara armata,guvernatorii de provincii devin comandanti de armata fara magistraturi.

Dictator absolut,Lucius Cornelius Sulla se crede stapan al statului si vrea sa fie considerat si favoritul zeilor.

Numit de plebe Felix, va fi singurul care va purta aceasta porecla ce evoca norocul si fecunditatea,va fi singurul caruia i se va ridica o statuie ecvestra triumfala din bronz aurit,singurul caruia i se vor consacra jocuri si rituri.

Lucius Sulla inaugureaza la Roma cultul personalitatii,pe care “divinul” Caesar,divus Iulius -titlu decernat lui Caesar la inceputul anului 44 a.Chr.-,il desavarseste.

In anul 79 a.Chr., Sulla abdica de la dictatura si,dupa putin timp,moare.

Preceptele noii credinte Zarathustra, le strange sub forma a 17 imnuri (Gathas) transmise secole de-a randul numai oral si care formeaza partea cea mai veche a Avestei, cartea sfanta a zoroastismului. Alte surse pentru cunoasterea invataturii lui sunt cartile scrise in pahlavi (persana medie) catre sfarsitul epocii sasanide, precum si relatarile diferitilor autori greci. Ceea ce distinge zoroastrismul, bazat pe o viziune esential moralista asupra vietii, de religia persana anterioara, par a fi aspectele sale monoteiste si dualiste, ultimele mai ales cosmogonice si etice. Caracterul monoteist este determinat de considerarea lui Ohrmazd (Ahura Mazda) ca zeul suprem si singurul demn de adoratie. De la numele divinitatii supreme doctrina sa a primit numele de mazdeism. El este inconjurat de sapte fiinte sau entitati (amesha spentas, “nemuritorii cei buni”) ale caror nume reprezinta calitati ale zeului (dreptate, adevar, nemurire etc.), ce vor fi dobandite de toti adeptii lui, semn ca aceleasi principii etice guverneaza zeii si omenirea. Dualismul zoroastrismului este dat de recunoasterea unui adversar al zeului suprem, Ahriman, principiul raului (ai carui adepti sunt identificati de Zarathustra cu populatia nomada care ataca satele de tarani si pastori). Astfel, responsabilitatea destinului pare a reveni in intregime omului, care are libertatea optiunii intre cele doua spirite. Solutia monoteista este insa prevalenta in conceptia lui Zarathustra, conform careia regatul dreptatii si adevarului, corespunzator lui Ohrmazd, va fi in final instituit.

Devenit dupa moartea sa o figura legendara, Zarathustra a fost larg cunoscut in antichitate. Invatatura lui, cu o nota optimista, a avut o puternica influenta asupra gandirii grecesti si asupra traditiilor iudee si crestina, indeosebi in domeniile escatologiei, dualismului si angeologiei. Religia practicata de Zarathustra se raspandeste in secolele 5-4 i.e.n. in Iranul Occidental (Aristotel avea cunostinta de dualismul zoroastrist), coabitand in timpul Imparatului Ahemenid cu alte culte. Eclipsa cunoscuta in fata elenismului, dupa ocuparea Iranului de catre Alexandru cel Mare si suveranii seleucizi, este depasita in secolele 2-1 i.e.n.; zoroastrismul cunoaste un curs ascendent in Regatul Part, pentru ca la jumatatea sec. 3 e.n. sa devina religie de stat in nou creatul Imperiu Sasanid. Tosar si Karter, doi mari preoti, joaca in secolul 3 un important rol in stabilirea dogmei, organizarea cultului si structurarea ierarhiei preotesti, mazdeismul devenind acum dogmatic si intolerant, trecand la perssecutii impotriva altor credinte din Persia sasanida. Programele reformatoare initiate si Mani si Mazdak declanseaza cele doua mari crize traversate de zoroastrism. Dupa cucerirea araba (651), mazdeismul pierde rapid terenul in fata islamismului. In secolul XX mai supravietuiau cateva mici comunitati ale acestei religii in Iran, iar in India, cunoscut sub numele de parsiism, mai traiesc descendentii unor grupuri zoroatriste imigrate incepand cu secolul X.

Spre sfarsitul domniei lui Ramses III, slabirea autoritatii centrale, dezorganizarea administrativa, deteriorarea situatiei economice, duc la ample framantari sociale. Astfel, in anul 29 de domnie, lucratorii de la necropola regala de langa Teba, cazati intr-un sat pe locul actual al asezarii Deir-el-Medina, neprimind alimentele necesare, declara greva, prima inregistrata de un document istoric. In timpul succesorilor lui Ramses III, Egiptul aluneca treptat intr-o epoca de anarhie si decadenta.