Afla despre trecut!

Zarathustra (628-551 i.en.), reformator religios iranian, fondatorul religiei ce-i poarta numele. Asemenea altor mari reformatori religiosi – Buddha, Confucius s.a. -, personalitatea lui Zarathustra, creatorul celei mai importante religii a Iranului preislamic, a intrat de timpuriu in legenda. Din putinele date despre viata sa reiese ca s-a nascut si a trait in primii 30 de ani undeva in estul Iranului, departe de lumea civilizata a Asiei Occidentale, inainte de unificarea Iranului sub Cirus II cel Mare. Era preotul unui Ahura (zeitate) numit Mazda (“cel intelept”) care, in cursul unei viziuni l-ar fi insarcinat sa predice “adevarul”. Devenit adversar al preotimii zeului Mithra, Zarathustra, propovaduind rugaciuni in locul sacrificiilor sangeroase, este obligat sa se refugieze in tinutul numit in Avesta Aryana Vaejah (Chorasmia), la curtea unui dinast local (kavi) – Vistaspa, pe care-l converteste la noua religie. Moare la varsta de 77 ani.

Preceptele noii credinte Zarathustra, le strange sub forma a 17 imnuri (Gathas) transmise secole de-a randul numai oral si care formeaza partea cea mai veche a Avestei, cartea sfanta a zoroastismului. Alte surse pentru cunoasterea invataturii lui sunt cartile scrise in pahlavi (persana medie) catre sfarsitul epocii sasanide, precum si relatarile diferitilor autori greci. Ceea ce distinge zoroastrismul, bazat pe o viziune esential moralista asupra vietii, de religia persana anterioara, par a fi aspectele sale monoteiste si dualiste, ultimele mai ales cosmogonice si etice. Caracterul monoteist este determinat de considerarea lui Ohrmazd (Ahura Mazda) ca zeul suprem si singurul demn de adoratie. De la numele divinitatii supreme doctrina sa a primit numele de mazdeism. El este inconjurat de sapte fiinte sau entitati (amesha spentas, “nemuritorii cei buni”) ale caror nume reprezinta calitati ale zeului (dreptate, adevar, nemurire etc.), ce vor fi dobandite de toti adeptii lui, semn ca aceleasi principii etice guverneaza zeii si omenirea. Dualismul zoroastrismului este dat de recunoasterea unui adversar al zeului suprem, Ahriman, principiul raului (ai carui adepti sunt identificati de Zarathustra cu populatia nomada care ataca satele de tarani si pastori). Astfel, responsabilitatea destinului pare a reveni in intregime omului, care are libertatea optiunii intre cele doua spirite. Solutia monoteista este insa prevalenta in conceptia lui Zarathustra, conform careia regatul dreptatii si adevarului, corespunzator lui Ohrmazd, va fi in final instituit.

Devenit dupa moartea sa o figura legendara, Zarathustra a fost larg cunoscut in antichitate. Invatatura lui, cu o nota optimista, a avut o puternica influenta asupra gandirii grecesti si asupra traditiilor iudee si crestina, indeosebi in domeniile escatologiei, dualismului si angeologiei. Religia practicata de Zarathustra se raspandeste in secolele 5-4 i.e.n. in Iranul Occidental (Aristotel avea cunostinta de dualismul zoroastrist), coabitand in timpul Imparatului Ahemenid cu alte culte. Eclipsa cunoscuta in fata elenismului, dupa ocuparea Iranului de catre Alexandru cel Mare si suveranii seleucizi, este depasita in secolele 2-1 i.e.n.; zoroastrismul cunoaste un curs ascendent in Regatul Part, pentru ca la jumatatea sec. 3 e.n. sa devina religie de stat in nou creatul Imperiu Sasanid. Tosar si Karter, doi mari preoti, joaca in secolul 3 un important rol in stabilirea dogmei, organizarea cultului si structurarea ierarhiei preotesti, mazdeismul devenind acum dogmatic si intolerant, trecand la perssecutii impotriva altor credinte din Persia sasanida. Programele reformatoare initiate si Mani si Mazdak declanseaza cele doua mari crize traversate de zoroastrism. Dupa cucerirea araba (651), mazdeismul pierde rapid terenul in fata islamismului. In secolul XX mai supravietuiau cateva mici comunitati ale acestei religii in Iran, iar in India, cunoscut sub numele de parsiism, mai traiesc descendentii unor grupuri zoroatriste imigrate incepand cu secolul X.

Ramses III, al doilea faraon al dinastiei 20 (1198-1166 i.e.n.). Fiu al lui Sethnakhte (fondatorul dinastiei) si al reginei Tiy-merenese, Ramses III este ultimul mare faraon al Regatului nou. In primul deceniu de domnie Ramses III este confruntat cu iuresul marii migratii a “popoarelor marii”, care bulverseaza intreaga Mediterana Orientala, distruge regatul Hitit si pustieste Asia Mica, Siria, Palestina. Scenele de pe zidurile templului funerar al lui Ramses III de la Medinet Habu, de langa Teba, informeaza asupra amploarei pericolului si a eforturilor intreprinse de Ramses III in vederea salvarii civiliztiei egiptene de la distrugere. In anul 5 al domniei o coalitie de triburi libiene din apus (mesues, libu si seped) incearca sa invadeze Egiptul, dar tentativa este zdrobita de armatele lui Ramses III. In anul 8 o mare coalitie a “poparelor marii” (peleset, tjekker, sekles, serden, weses si denyen) care pustiisera Anatolia, nimicisera statul hitit, regatele Arzawa, Alasiya, Qade (Kades), Karkemis, coboara spre sud, prin Siria si Palestina, in coloane de carute, ducand cu ei familiile si toate bunurile, fiind secondati, de-a lungul coastelor de o flota considerabila care inainta paralel. Cerand garnizoanelor din cetatile egiptene asiatice sa opuna maxima rezistenta, Ramses III mobilizeaza toate fortele tarii reusind sa-i nimiceasca pe invadatori inainte de a atinge frontiera egipteana; flota inamica este distrusa de cea egipteana in fata Deltei Nilului. Doua din poparele mentionate sunt stabilite in colonii militare egiptene in sud-cestul Palestinei – peleset (filistenii) si tjekker. In anul 11 al domniei, Ramses III anihileaza o noua invazie libiana (populatia libu, mesues si alte 5 triburi), prizonierii mesues fiind stabiliti in tabere militare in Egipt si folositi apoi ca mercenari in armata. Aceste victorii asigura un deceniu de liniste si relativa prosperitate, reflectata si de opera edilitara a faraonului (palatul si templul de la Medinet Habu, templul de la Karnak s.a.), de expeditia comerciala organizata acum in Tara Punt.

Spre sfarsitul domniei lui Ramses III, slabirea autoritatii centrale, dezorganizarea administrativa, deteriorarea situatiei economice, duc la ample framantari sociale. Astfel, in anul 29 de domnie, lucratorii de la necropola regala de langa Teba, cazati intr-un sat pe locul actual al asezarii Deir-el-Medina, neprimind alimentele necesare, declara greva, prima inregistrata de un document istoric. In timpul succesorilor lui Ramses III, Egiptul aluneca treptat intr-o epoca de anarhie si decadenta.

Ramses II, cel mai important faraon al dinastiei 19 (1304-1237 i.e.n.). Coregent al tataului sau Seti I (1318-1304 i.e.n), catre sfarsitul vietii acestuia, Ramses II isi va numara insa anii de domnie incepand cu 1304 i.e.n., data propriei ascensiuni la tron. O domnie lunga (67 de ani) si netulburata, o epoca de prosperitate, inflorire culturala si afirmare politic-militara a Egiptului in Asia Occidentala, o activitate de constructor neegalata de vreun alt faraon, au facut din Ramses II unul dintre cele mai cunoscute nume din intreaga istorie egipteana. Glorificarea emfatica si exacerbata in epoca a faptelor si a realizarilor faraonului, insusirea sub propriul nume a unor monumente inaltate de inaintasi i-au determinat pe cercetatorii ultimelor decenii sa abordeze cu un ochi mai critic bilantul domniei.

Primii 3 ani dupa preluarea puterii sunt consacrati reorganizarilor administrative, inlaturarii neglijentelor de guvernare, manifestate catre sfarsitul domniei lui Seti I. Preocuparea majora a politicii externe ramane, in timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului din spatiul palestino-sirian, direct amenintat de expansiunea hitita. In dorinta de a fi mai aproape de teatrul de operatii, Ramses II isi stabileste resedinta regala la Memfis, apoi intr-un oras noi construit in estul Deltei Nilului numit Pi-Ramses (neidentificat pana astazi); Teba va ramane metropola politica, dar mai ales religioasa a regatului. Anul 4 de domnie, data primei campanii in Palestina (atesta de o inscriptie pusa de Ramses II la Nahr-el-Kalb, langa actualul Beirut), inaugureaza o epoca de 16 ani de lupte avand ca principal adversar Regatul Hitit. Cea mai cunoscuta ramane campania anului 5 (1299 i.e.n.). Armata egipteana in frunte cu Ramses II intalneste la Kades pe Oronte, fortele reunite ale Regatului Hitit conduse de Muwatallis (1315-1296 i.e.n.). Din scenele reproduse la Karnak si din analele lui Ramses II a putut fi astfel reconstituita, pentru prima data in istoria antichitatii, desfasurarea unei batalii. La sfarsitul zilei confruntarea se incheie indecis. Muwatallis ramane stapan pe campul de lupta, iar inamicul va incepe ziua urmatoare retragerea. Propaganda oficiala egipteana va prezenta insa batalia nedecisa de la Kades drept o stralucita victorie a lui Ramses II. Revolta antiegipteana a unor cetati din Palestina, ecou probabil al bataliei de la Kades, il obliga pe Ramses II sa asedieze in anii 6-7 de domnie orasul Ascalon, apoi sa intreprinda in anul 8 o expeditie punitiva in Galileea. Noi campanii, de data aceasta adanc in teritoriile stapanite de hititi in Siria de nord, sun organizate de Ramses II in anii 10 si 11 de domnie.

Imposibilitatea pentru fiecare dintre cele doua mari puteri de a obtine victorii decisive si succese durabile determina incheierea unui tratat de pace intre Ramses II si regele hitit Hattusilis III (1289-1265 i.e.n.) in anul 21 de domnie a faraonului (1283 i.e.n.). Pastrat pana astazi in versiune egipteana si hitita, tratatul recunoaste egalitatea in rang ale celor doua mari puteri, prevedea renuntarea la viitoare ostilitai, o alianta mutuala impotriva atacurilor externe si a revoltelor interne, extradarea reciproca a fugarilor si statua sferele de influenta a celor doua state in Siria. Casatoria, 13 ani mai tarziu, a unei fiice a lui Hattusilis III cu Ramses II va cimenta apropierea hitito-egipteana, desfasurata pe fundalul ascensiunii Asiriei la rangul de mare putere in Orientul Apropiat. Relatiile bilaterale vor ramane prietenesti pana la prabusirea statului hitit in jurul anului 1200 i.e.n, sub loviturile “popoarelor marii”. Alte expeditii militare din timpul domniei lui Ramses II sunt mentionate impotriva unor dinasti ostili din Moab, Edom si Negeb (palestina), a unor triburi din Nubia si a libienilor de la vest de Egipt; impotriva acestora va construi Ramses II la hotarele apusene ale Deltei Nilului un lant de forturi si cetati. Printre cele mai importante realizari arhitectonice din timpul lui Ramses II se numara templul lui Ptah din Memfis, templul din Abidos, Ramaseumul din Teba (templul sau funerar), templul taiat in stanca de la Abu Simbel, in Nubia, contributiile sale la sanctuarele de la Karnak si Luxor. Gustul pentru grandios si pentru un anumit baroc in contextul unui program intens a contribuit la o sensibila degradare a rafinamentului artistic in epoca. Regine favorite au fost Nefertiry, Isinorfe (mama succesorului sau Merneptah), Maetnefrure (fiica regelui hitit), Ramses II numarand in familia sa peste 100 de copii.

« Previous entries Next entries »