Afla despre trecut!

Pompei/ Cnaeus Pompeius Magnus (106-48 i.e.n.), om politic si general roman.

Fiu al lui Cn. Popmepius Strabo, reprezentant al unei ilustre familii senatoriale, Pompei se afirma in viata politica dupa debarcarea lui L. Cornelius Sulla in sudul Italiei si reizbucnirea razboiului civil dintre populari si optimati.

La inceputul anului 83, reuseste sa recruteze in Picenum trei legiuni cu care contribuie la victoria optimatilor. Casatorit cu Aemilia, fiica vitrega a lui Sulla, Pompei este trimis in Sicilia, apoi in Africa de Nord pentru a lichida ultimele rezistente ale popularilor: din 76 duce lupte grele in Spania impotriva lui Sertorius. Revenit in Italia, infrange in 71 ultimele forte ale armatei lui Spartacus. Ales consul impreuna cu M. Licinus Crassus in 70, Pompei modifica sistemul politic impus de Sulla, restaurand atributele si drepturile tribunilor poporului.

In 67, prin Lex Gabinia, i se confera puteri extraordinare (imperium maius) pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterana; dovedind un talent organizatoric de exceptie, el rezolva aceasta misiune in numai cateva luni. In 66, impotriva vointei senatului, ii este incredintata comanda suprema in Orient, in razboiul impotriva lui Mitradate VI, regele Pontului. Pompei il invinge pe acesta, apoi pe aliatul sau Tigranes II cel Mare, regele Armeniei, initiaza o campanie in regiunea Marii Caspice si a Caucazului.

In anii 64-63 se consacra reorganizarii politice a Orientului; Regatul Seleucid este desfiintat si transformat in provincia Siria, Pontul Occidental si Cilicia sunt organizate ca provincii romane, Armenia, Cappadocia, Commagene, Regatul Bosporan, Galatia, Osroene si Iudeea primesc statutul de regate clientelare. La intoarcere, Pompei isi serbeaza cu un fast nemaiintalnit triumful la Roma, primeste cognomentul de Magnus, dar nu izbuteste, datorita constantei opozitii a senatului, sa ratifice masurile adoptate in Orient si sa asigure inzestrarea veteranilor sai cu pamant. In aceste conditii, gratie abilitatii lui Caesar, care reuseste sa atenueze temporar rivalitatea dintre Pompei si Crassus, se constituie in 60 primul triumviratm intelegere privata si secreta in scopul sprijinirii reciproce a celor trei in lupta impotriva aristocratiei senatoriale.

In 57 Pompei obtine rechemarea lui Cicero din exil si dobandeste puteri exceptionale pe timp de 5 ani, in vederea asigurarii aprovizionarii Romei cu cereale. Dupa intrevederea de la Lucca (56), in Italia Centrala, care reinnoieste triumviratul, Pompei si Crassus sunt alesi consuli in 55; la sfarsitul consulatului sau, Pompei obtine guvernarea Spaniei pe 5 ani, dar nu paraseste Roma. Framantarile politice continue de la Roma, gloria crescanda a lui Caesar in Gallia, moartea lui Crassus la Carrhae (53) duc la destramarea triumviratului si la apropierea lui Pompei de senat, care, in 52, accepta desemnarea sa in calitate de consul sine collega, cu misiune de a restaura ordinea. Evolutia politica impune ca inevitabila ciocnirea dintre cele doua personalitati.

La 7 ianuarie 49, printr-un senatus consultum ultimum, Caesar este demis din functii, iar Pompei insarcinat cu apararea republicii. Traversand cu legiunile sale, trei zile mai tarziu, Rubiconul, Caesar declanseaza razboiul civil. Inaintarea lui rapida in Italia il obliga pe Pompei sa se refugieze, impreuna cu partizanii lui, in Brundisium, apoi in Grecia, unde incepe concentrarea de forte in vederea recuceririi Italiei. Dupa ce infrange in batalia de la Ilerda principala concentrare a fortelor pompeiene din Spania (2 august 49), Caesar debarca in Epir, dar la Dyttachium este respins. Fortat de optimatii din tabara sa, Pompei accepta sa dea la Pharsalos, in Tesalia, la 9 august 48, batalia hotaratoare impotriva lui Caesar.

Infrant, se refugiaza in Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 din ordinul regelui Ptolemeu XIII. Organizator si administrator exceptional, general talentat, Pompei ramane insa inferior ca om politic genialului sau rival.

Pericle/Perikles (490-429 i.e.n.), om politic atenian. Fiu al generalului Xanthippos (Invingatorul de la Mycale) si al Agaristei (nepoata lui Clistene) din familia Alemeonizilor.

Pericle apare in 472 in calitate de choreg la premiera piesei Persii a lui Eschil. In 463 se afirma in viata politica a cetatii ca acuzator in procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice, marturie a apartenentei sale la tabara democratica. Dupa asasinarea lui Efialte (461), Pericle devine pentru trei decenii conducatorul democratilor radicali, realizand intregul program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul infloririi ei.

Pericle initiaza cinstructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-445), lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian incercarea Egiptului de a se emancipa de sub domintaia ahemenida), participa ca strateg la batalia de la Tanagra (457) si continua consolidarea Ligii delio-atice, transormand-o treptat intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena, tributul datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o data la 4 ani, tot acestia hotarand modul de folosire a lui; cleruhii ateniene sunt create in numeroase parti ale Marii Egee si Hellespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt reprimate prin forta armelor (Eubeea in 446, samosul este cucerit de Pericle, dupa un asediu de 9 luni in 439).

Prin pacea lui Callias (449-448) sunt incheiate oficial razboaiele medice, Atena obtinand recunoasterea de catre Persia a ligii sale. Planul lui de a convoca la Atena un congres panhelenic, in anul urmator, esueaza insa datorita opozitiei Spartei. Sprijinul acordat de Sparta Ligii beotiene are ca urmare in anii 447-446 un conflict militar cu Atena, incheiat in 446-445 printr-o “pace de 30 de ani”. Dupa aceasta data, Pericle incearca sa consolideze prin mijloace pasnice puterea ateniana si initiaza un vast program de constructii.

In 443 opozitia conservatoare este infranta prin exilarea liderului ei Tucidide, fiul lui Melesias; de la aceasta data Pericle este ales pana in 429 an de an strateg, exercitand puterea necontestata in stat. In 448-447 Fidias incepe constructia Parthenonului, in 437-436 incep lucrarile la Propylee, in 442 se incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Theseionul. Cercul format in jurul lui Pericle include figuri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras, Protagora, Damen. O data cu accentuarea contradictiilor dintre cele doua mari simahii ale lumii grecesti, cea peloponesiaca si cea atica, Pericle isi indreapta atentia spre lumea greceasca apuseana, incheind aliante cu orasele Rhegion din sudul Italiei si Leontinoi din Sicilia, apoi intervine in favoarea Coreyrei in conflictul acesteia cu Coriantul (aliat statornic al Spartei).

Prevazand cu luciditate viitoarea ciocnire cu Sparta, Pericle alege el momentul declansarii acestei confruntari, care se va transforma in Razboiul peloponesiac (431-404). In ultimii ani ai vietii, este confruntat cu frontul comun al oponentilor sai; Tucidide, liderul aristocratilor, revenit din exil in 433, se apropie de Cleon, conducatorul paturilor democratice extremiste si de cercurile religioase – conservatoare – nemultumite de “iluminismul” sofist al lui Pericle. In urma unor procese publice organizate de dusmanii politici ai lui Pericle, Fidias si Anaxagoras, sunt obligati sa paraseasca Atena; numai cu mari eforturi reuseste Pericle sa o salveze de aceeasi soarta pe Aspasia, sotia sa. El insusi cade in 430 victima unui proces, dar este rabilitat in anul urmator. Moare de ciuma cateva luni mai tarziu, intr-un din cele mai grele momente pentru cetatea sa.

Personalitate multilaterala, cel mai stralucit orator al epocii, de o tinuta etica ireprosabila, Pericle a ridicat Atena, in timpul guvernarii sale, la apogeul dezvoltarii ei economice, politice si culturale.

Un rege intelept, puternic si longeviv, inconjurat de o armata de scribi (biografi) sarguincioasi. Acesta a fost suveranul maya Itzamk An-Ahk, cu o domnie fabuloasa de 47 de ani (639-686), in plina perioada de gloire (secolele III-X) a neamului sau. O inscriptie in piatra (stela) de peste 1,5 tone greutate, cu peste 500 de mii de caractere (hieroglife) maya, a fost descoperita intamplator in cetatea Piedras Negras (guatemala), in plina jungla, la 150 de km de celebrul oras-stat Tikal. Ea vorbeste despre “luminoasa venire la putere”, la numai 13 ani, a lui Itzamk. N-a fost un feroce “rege-jaguar|, nu a fost “trimisul Sarpelui cu pene” printre muritori. A fost un diplomat pacifist de tip solomonian, caci in primii 25 de ani de domnie s-a preocupat de bunastarea si securitatea supusilor sai. Au urmat – spune cronica litografica- 17 ani de tulburari provocate de furia razboinica a aztecilor, de uzurpatori mayasi ce intrezareau crearea unei dinastii invincibile. Itzamk a tinut piept tuturor, cu o oaste putin numeroasa, dar bine antrenata si devotata. In ultimii 5 ani la putere a fost liniste. Bogat si glorios, Itzamk a cazut si el in patima cultului personalitatii. A inceput constructia propriului monument funerar (piramida-templu), si-a pregatit fiul, Yo Nalak, pentru succesiune. “Putul sacrificiilor” (umane) era folosit tot mai des, semn ca Itzmak incepuse sa se teama de moarte. Pentru el si pentru neamul sau. Intr-adevar, “dupa mine potopul” se aplica si lui. Dupa numai un veac, civilizatia maya incepea sa decada.

Ca o paranteza: enigmatica familie lingvistica mayasa ( 28 de “dialecte”) foloseste un “alfabet” de 900-1200 semne tip logosilabice (uneori cu rol semantic, alteori doar fonetic). Semnul “kin” – floare cu 4 petale – inseamna Soare, perioad, sanatate, varsta, calendar, mama, iubire…, dupa caz.

« Previous entries Next entries »